4 aprilie - În sfârsit am ramas doar eu cu mine. Restul grupului manânca sau fac obisnuitele cumparaturi. Ma pun cu fundul pe poseta, îmi scot agenda si încep sa notez tot ce vad si ce simt. Cladirile în Berlin sunt îmbracate în mii si mii de afise publicitare, scrise de cele mai multe ori în denglisch: o combinatie între engleza si germana. Sunt la patru metri de fostul zid al Berlinului, lânga Sony Center si un zgârie-nori, un mall obisnuit la germani. Lânga zidul plin de inscriptii, caricaturi, simboluri si grafitti-uri, un neamt în haine militare rusesti face poze pe bani, cu o recuzita modesta, veche si mult prea uzata, rezemata pe o bucata din vechiul zid: un steag vechi, un chipiu de general si niste insigne ruginite.
Pâna si istoria neagra reprezinta la germani o afacere în zilele noastre, ma gândesc eu. E frumos în Berlin, ma simt libera si în siguranta, chiar daca sunt într-un oras necunoscut. Senzatia aceasta nu am mai simtit-o în România decât în Sibiu. Departe Bucurestiul - orasul imens si agitat de aceasta senzatie... .Nu am aparat foto la mine si de aceea încerc sa duc tot mai multe imagini cu ochii mintii, din jucaria asta automata de oras, acasa. Acasa la „barbari”, la poporul zeflemist, lingusitor, care face lucrurile pe ultima suta de metri, care scuipa si se scarpina prin toate locurile pe strada, care atrage atentia prin comportamentul sau oriunde s-ar afla (magazine, tramvai, petreceri, scoala, teatru, etc.).
Noi suntem oameni oameni - ar spune cineva - si ei sunt oameni roboti, pentru ca fac totul automat si nu-si arata sufletul în public niciodata. Nu am vazut zâmbete pe fata lor, doar la vânzatoare, dar stie toata lumea ca aceasta face parte din job-ul lor. M-a frapat la Berlin bio-taxi-urile, care sunt de fapt niste biciclete uriase cu care se pot transporta 2 persoane, multitudinea de turisti, activitatea cotidiana care se termina la ora 18 (si poate atunci începe neamtul sa-si arate sufeltul în sânul familiei?!..), batrânii de 70 de ani si fetele în pantofi cu toc pe biciclete, pe pistele special amenajate existente peste tot (între strada si trotuar), doamnele de 50 de ani care aratau, îngrijite, ca de 30 de ani, tinerele cu fete superbe dar deformate la corp si baietii lipsiti cu totul de stil vestimentar. La cât de mica sunt, cred ca germanii nici nu m-au bagat de seama, sau si daca m-au vazut, cu siguranta au crezut ca sunt anorexica.
Berlinul este superb, vazut chiar si de pe vaporasul de pe râul Spree. Îmi clatesc ochii cu diverse cladiri vechi sau foarte noi, sculpturi si ramasite de imobile bombardate din cel de-al doilea razboi mondial, zeci de grafitti-uri si peste toate acesea, flutura steagul german cu mândrie. Si ce daca vremea e ploiasa si vântul bate cu asprime?!..Ca turistul e tot turist si scoate banul la fiecare colt de strada, unde stau înfrigurati vânzatori ambulanti care vând covrigi calzi, carti vechi, suveniruri kitchioase cu regimul sovietic, catuse sau pur si simplu ursi de toate culorile-simbolul Berlinului. Din nebunia strazii, primesc la insistentele mele, de la colegul meu drag o sapca în dar, pe care nu mi-o dau jos toata ziua.
Daca mi-a ramas ceva impresionant în minte din Germania / Berlin, este cu siguranta Muzeul Holocaustului, care nu are niciun fel de tablita, si prea putini stiu ce înseamna de fapt acel loc. Ne arata asta chiar doi tineri din fata grupului nostru, care se saruta, chicoteaza si se alearga prin marele labirint. Construit în anul 2005, muzeul alcatuit din 2700 de placi-morminte gri de diferite marimi, este facut în memoria evreilor ucisi de-a lungul timpului.
Anne, ghidul nostru prin Berlin, se eschiveaza în a ne da mai multe detalii.