Comfortably Numb. Nu stiu daca vreau sa scriu. Nu stiu daca vreau sa ma uit la un film. Nu stiu daca vreau sa dorm putin. Nu stiu de ce am mancat inghetata. Nu stiu de ce am tonul vocii schimbat. Nu stiu de ce ma uit la laptop, dar privesc in gol. Nu stiu cand, dar as dansa. Nu stiu de ce, dar urasc duminica... Azi noapte, iesind din clubul in care bausem un pahar de Jack si lasand in urma acordurile unei chitari care imi perfora zidurile, singurul cuvant care se repeta in capul meu excesiv era "pacat". Ca ne lipseste curajul de alta data. Sa traim. Am scos telefonul si am tastat "hai sa ne vedem la ceas". Am zambit singura, inchipuindu-mi reactia. Si nici nu bausem destul incat sa dau vina pe alcool. Am sters si am bagat telefonul la loc in buzunarul blugilor. Pacat... M-am intalnit cu o tipa pe care nu am mai vazut-o de ani buni. Am fost colege in facultate. Imi amintesc perfect cum venea, condusa de un sofer, intra in biroul decanei, iesea zambind si tinanand telefonul in mana.
Mirosea intotdeauna foarte bine. Si ma saluta intotdeauna de sus. Era mai inalta ca mine. In timp. viata a facut sa ne salutam si intr-un circuit "mai inchis". Tot adusa de un sofer. Mirosea a cearceafuri de hotel. Cu acelasi zambet care ascunde o viata de dorinte platite scump. E o prezenta care greu trece neobservata. Si nu in cel mai delicat mod posibil. Vorbeste franceza mult si gesticuleaza elegant. Trasaturile fetei ii sunt dure insa, lipsite total de eleganta. Si-a pierdut mult din stralucirea de atunci. Timpul nu a fost delicat cu ea. Vine sa ma salute si cauta numarul meu in agenda ei de telefon. Este. Sta la Raddison, intre doua calatorii. O cafea, sigur. Suna-ma cand aterizezi. Bissoux! O privesc pe masura ce se indeparteaza de mine si se apropie de domnul care tine un pahar de whisky sec intr-o mana si cu cealalta o cuprinde de mijloc. Zambesc. Nu mi se mai pare asa inalta ca atunci... Pacat...